Când tușul dansează cu penița, creează un refugiu unde gândurile se așează, iar literele veghează!
Anxietatea mi-a fost o stare cunoscută de foarte devreme.
Nu știam ce nume să îi atribui, ce definire i-ar puncta caracterul, dar recunoșteam acea tensiune constrictivă interioară, foarte precis ca senzație.
Migra în localizare, manifestarea îi rămânea aceeași.
Am început instinctiv o conversație cu ea.
Ca și copil, îi ceream să plece, ne certam la propriu, pentru că nu știam cum să mă raportez altfel.
După ce am crescut, ce să vezi?
A crescut și ea odată cu mine.
La un moment dat, prin liceu, se transformase într-un disconfort constant.
...asta m-a determinat, culmea, să încetez să-i mai caut un sens imediat sau să sper că va dispărea.
Credeam că aceasta sunt eu...
În acele vremuri sumbre — cu raționalizarea bunurilor de bază, lipsa electricității și a căldurii, reprimarea libertății de exprimare, restricționarea libertății de mișcare, deficiențe grave în sistemul medical, sociologia si psihologia interzise, — nu ne-a vorbit nimeni despre cunoașterea profilului psihologic, despre autocunoaștere, despre spectrul emoțional, reglarea propriilor emoții, traumă, umbre, vulnerabilitate, stiluri de atașament, dinamici relaționale, tipare mentale, legături minte-corp etc.
Neavând acest context educațional sau alte surse de explicații exterioare, compensator, a fost nevoie să-mi măiestresc observarea interioară, să cresc toleranța la frustrare, să-mi reciclez singură stări și senzații.
Am practicat în mod natural ceea ce oamenii de stiință, biologii zilelor noastre, numesc hormeză.
Hormeza = Fortificare în condiții adverse.
O exemplificare în fiziologie a binecunoscutei expresii: ”ceea ce nu te omoara te face mai puternic.”
Hormeza este se pare, unul din cele mai eficiente procese în prevenirea îmbătrânirii. Este atent studiată în ultimii ani.
De exemplu, în anii 1980, în timpul boomului economic din Taiwan, în Taipei s-a construit intensiv. O parte din oțelul folosit în construcții a fost contaminat radioactiv cu cobalt-60 și utilizat pentru ridicarea a aproximativ 1.700 de apartamente. Nimeni nu a sesizat problema până în 1990.
Se estimează că aproape 10.000 de oameni au locuit în aceste apartamente radioactive înainte ca ele să fie demolate. Locatarii au fost expuși zilnic unui nivel de radiații mult peste limita considerată sigură, ceea ce a stârnit îngrijorări legate de riscul apariției mutațiilor ADN și al cancerului.
Cu toate acestea, medicii au fost de-a dreptul uluiți când au analizat istoricul medical al rezidenților: numărul cazurilor de cancer era mai mic decât în restul populației din Taiwan, la toate formele.
Fenomenul a fost observat și în SUA, în rândul muncitorilor care au lucrat la construcția submarinelor nucleare, dar și al medicilor radiologi expuși constant la radiații ionizante. Studiile arată că aceștia trăiesc mai mult decât medicii din alte specializări și au un risc mai scăzut de a dezvolta temuta maladie.
Mi-a plăcut mult sistemul nervos. Am petrecut multe ore (și încă nu m-am plictisit) printre cărți și informații, să-l înțeleg, să mă înțeleg, să îmi pun mie un diagnostic funcțional de stare.
Am reușit asta undeva pe la sfârșitul facultății.
Îmi era foarte clar că nu emoția e problema ci ceea ce se întâmpla cu mine înainte de declanșarea ei.
Aveam un sistem nervos simpatic supraturat, hiperactivat de o lungă perioadă, cu o „incompetență” logică pe latura parasimpatică, cu un tonus vagal slab — ceea ce, la nivel senzorial, se traducea prin anxietate.
În continuare, nu aveam soluție (lumea nu are nici azi un protocol universal valabil sau deslușire definitivă).
Deja apăruse Internetul în România, am continuat consecvent cu surse străine să adun claritate.
Atunci am început să scriu.
Nu era journaling, ci un fel de înregistrare (pe orice bucată de hârtie aveam la îndemână) a senzațiilor sub formă de cuvinte, simboluri, mâzgălituri, semne.
... ele îmi descriau stările, cât să nu le uit, să văd ce le declanșează, dacă există un fir comun, să le desfac în bucăți, să le dezasamblez , să le deconstruiesc vizual, să le metabolizez estetic, să le detoxific în marea primitoare a hârtiei.
Nu am fost un mare fan al scrisului de mână la școală, dar știu sigur că flow-ul exprimării scrise îmi este mult mai la îndemână decât cel al rostirii.
Iar amprenta neagră a tușului autentic, pe albul silențios al hârtiei, îmi tenta și atunci și acum ochiul cu o estetică seducătoare (deși eram obligați să scriem cu cerneală albastră).
Mi-am dat seama rapid că materializarea gestului prin vârful peniței sunt eu.
Instrumentul de scris e un facilitator de conștiență nemilos:
-Îți arată, la fiecare tușă, cine ești în acel moment.
-Unde spui mai mult sau mai puțin decât vrea esența ta să exprime.
-Te confruntă direct cu neputințe, insuficiențe, exagerări, limitări, emoții sau imagini contrafăcute de mintea condiționată.
Tot procesul a fost, până la urmă, un cadru grafic de monitorizare emoțională foarte util.
Și mi-am demonstrat eu mie, cum arta, în forma primitivă în care am practicat-o, e un bun mecanism metabolic de transformare a întunericului.
Mult mai târziu, am intrat în contact cu Teoria Polivagală elaborată de dr. Stephen Porges.
Apărută în anii ’90, teoria a fost rapid adoptată în psihoterapie și în tratamentul traumelor, deoarece explică neurobiologia sentimentului de siguranță, fiind un fel de „neuroștiință a siguranței” și a conexiunilor sociale.
Altfel spus, e un mod de gândire ce explică cum funcționează sistemul nervos în funcție de cât de sigură percepem lumea exterioară sau interioară.
Esențial pentru reglarea emoțională, spune dr. Porges, ar fi #coreglarea prin implicare socială — putem folosi relațiile, alte sisteme nervoase echilibrate, pentru a ne simți în siguranță și pentru a ne conecta.
Hemingway a intuit și el într-un fel, baza teoriei: ”În cele mai întunecate momente ale noastre, nu avem nevoie de soluții sau sfaturi. Lucrul după care tânjim este simpla conectare umană - o prezență tăcută, o atingere blândă”.
Dar ce faci dacă nu ai la îndemână această conexiune externă?
Următoarea opțiune este propria autoreglare.
Ea presupune să folosești propriul tău sistem nervos autonom, în starea în care este, pentru a te recalibra la siguranță.
Și aici s-a făcut un ”Arc peste Timp” cu procesul meu de scriere.
Exact asta făceam: îmi ajutam sistemul nervos să tonifice și să funcționeze eficient pe ramura ventrală a nervului vag (dacă cumva știi teoria polivagală), acea ramură a siguranței.
Scrierea s-a rafinat în timp, și-a diluat granițele dintre cuvinte, s-a conturat în spații tot mai stabile, s-a transformat într-o grafie estetică liberă, cu o personalitate independentă de anxietatea de la care a pornit.
N-am vorbit despre acest amănunt, până zilele trecute când am primit un telefon de la o clientă foarte dragă:
-Ana, cert vreau cartea ta, dar mai întâi spune-mi te rog povestea ei, la cât te cunosc sigur există una!
Nu redau toată convorbirea noastră, dar esența asta a fost!
Cu bucurie și recunoștință, astăzi, pe lângă ședințele de coaching integrativ, cu efect direct asupra reechilibrării și recalibrării sistemului nervos autonom, îți pot oferi și ție un spațiudesiguranță, de autoreglare, de liniște — sub forma acestei lucrări.
Poate ai și tu un sertar în care ai adunat gânduri, emoții sau stări ce așteaptă să le arăți lumina.
Poate nu e încă momentul potrivit pentru explorare și împărtășire 1&1 cu un coach/terapeut.
… uneori, tot ce ai nevoie este un spațiu sigur și puțină inspirație!
În această carte am chibzuit locuri special destinate - pentru un proces de introspecție și descoperire.
Comentários