Easter

În ultima perioadă văd postări diverse despre epuizare fizică sau mintală, ce recomandă să iei pauze, să nu tragi de tine, să încetinești ritmul...

Altele, dimpotrivă, te împing în aceeași direcție din care celelalte vor să te extragă: să te dezvolți personal, să evoluezi, să ieși din zona de confort, să devii o variantă mai bună a ta...

Cum primește și cum analizează sistemul nervos aceste informații?

Vestea bună e că sunt fragmente de adevăr.

Vestea proastă e că, pe de o parte, nu te poți opri fără să înțelegi de ce te grăbești, iar pe de altă parte, nu poți porni fără să înțelegi de ce stai.

Vestea naturală e că nu poți forța nici evoluția, nici semnificația, nici dezvoltarea, nici varianta de a fi a momentului prezent.

Sau, mă rog, poți, dar cu costul esenței, al echilibrului și al armoniei unitare a vieții.

Dezvoltarea și evoluția sunt un parcurs.

În urma efectuării fiecărui pas, tot noi suntem — doar o variantă îmbogățită cu o sinteză integrată a pașilor anteriori .

Dacă vrei, altfel spus, în mediul vegetal: o sămânță care încolțește nu poate fi și sămânță, și tulpină, și plantă cu frunze, flori sau fructe de la bun început.

Are nevoie de timp, condiții prielnice, acumulare de tensiune ce îi asigură saltul de la o stare la alta, un ritm personal, specific speciei, perfect sincronizat cu al mediului natural în care crește.

Dacă încerci să grăbești procesul, riști să distrugi viața care abia se formează.

Nu poți forța un boboc să înflorească trăgând de petale, la fel cum nu poți scoate un copil din uter înainte de vreme, fără consecințe grave ulterior.

Da, poți pune fertilizant la o plantă. Poate crește mai repede, mai mare, aparent mai viguroasă.

Însă cu niște costuri afiliate: pierde din proprietățile organoleptice, miros sau gust autentic, textură, rezistența naturală, echilibrul intern, capacitatea simbiotică se reduce.

Fertilizantii grăbesc creșterea dar rădăcinile nu apucă să se dezvolte suficient, să devină ferme și demne.

Ce folos să crești în înălțime, dacă la prima furtună te prăbușești?

Animalele?

Și creșterea lor poate fi accelerată în lumea fermelor industriale.

Puii cresc repede — prea repede — pentru ca sistemul lor osos și muscular să țină pasul.

Asta duce la probleme locomotorii, picioare deformate sau incapacitatea de a se susține.

Organele interne nu se dezvoltă proporțional cu masa corporală, ceea ce poate aduce insuficiență cardio-respiratorie sau probleme de funcționare internă.

Din cauza dezvoltării accelerate, sistemul imunitar nu se maturizează nici el complet, ceea ce îi face mai vulnerabili la boli — motiv pentru care sunt tratați adesea cu antibiotice, antifungice, suplimente nutritive.

Durata de viață e scurtă.

Trăiesc puțin și în condiții de dezechilibru.

Practic, sunt crescuți ca „produse”, nu ca ființe vii.

Și oamenii?

Și ei folosesc “fertilizanți”, presiuni competitive, tensiuni comparative, suplimente, stimulente, rețete sau programe de dezvoltare.

Tot cu costuri la pachet!

În lumea afacerilor, unde „growth mindset”-ul, scalarea rapidă și productivitatea maximă sunt adesea glorificate, uităm că o organizație e vie, compusă din oameni. Iar oamenii, asemenea plantelor sau animalelor, nu pot susține la nesfârșit un ritm artificial.

Pentru un business matur, creșterea nu e o linie ascendentă fără sfârșit, ci o succesiune de etape de expansiune și integrare, de acțiune și reflecție.

Fără rădăcini solide — o cultură organizațională sănătoasă, procese integrative, echipe echilibrate, sens comun — orice vârf atins poate deveni un punct de cădere.

Așadar creșterea reală, fizică, cognitivă, spirituală — la plante, animale sau om — nu e ceva de accelerat, instagramabil sau de surprins într-un reel...

Are loc în tăcere, în răbdare și în certitudinea că totul are timpul potrivit.

Creșterea forțată poate aduce mărime, imagini impresionante, mușchi hiperbolizați, concepte fanteziste, rezultate — nu și maturitate!

Nu murim, nu renaștem, nu evoluăm și nu ne dezvoltăm după agende, protocoale, strategii.

Am privit lalelele ofilindu-se cu aceeași admirație cu care le-am văzut înflorind.

Au vorbit în culori aprinse și acum au tăcut.

În luna Eosturmonath, luna zeiței anglo-saxone Eostre, de unde vine etimologic “Easter”, când natura renaște — fie să ne găsim ritmul personal.

Intrăm în “burn-out” și e nevoie să ne domolim goana.

Stăm în “rust-out” (opusul burn-outului) și avem nevoie să inovăm, să aducem sens, motivare și mișcare.

Oscilăm între aceste fenomene extreme, situaționale sau ocupaționale, doar atunci când am pierdut ritmul individual.

În “Camera luminoasă”, Roland Barthes observa:

„fotografia nu minte niciodată: ea este o emanație a referentului (a lucrului fotografiat).”

Ar fi multe de spus legat de cum se petrece această alienare de cadența intrinsecă umană, ruperea de firesc, dar azi las doar imaginea să vorbească.

P S ...a fi în armonie cu ritmul propriu e, poate, cea mai radicală formă de curaj!